Porumbelul și perseverența

Am găsit un nume potrivit pentru încrucișarea perfectă între prostie și perseverență: porumbelul.

Mă „lupt” de mult timp cu această specie care îmi impodobeste cu resturi digestive treptele de la intrare. Capacitatea excretorie a porumbeilor este peste medie. Vă jur, am studiat problema cu atenție! E ca și cum unul din scopurile existenței lor este producția de c@cat peste noi, muritorii fără pene. 

Am încercat fără de succes diverse metode până de curând, când am reușit, riscându-mi integritatea corporală, să instalez țepi sub coama acoperișului. M-am bucurat sincer de panica din ochii lor ficși: „gu-gu-gu, gu-gu-gu, ce pana mea ai făcut cu căcăstoarea familiei mele?!” Sau cel puțin asta mi s-a părut mie că voia să-mi zică unul dintre specimene.

Bucuria mea n-a durat mult, pentru că de vreo lună găsesc într-una bețisoare pe trepte. Nu unul, două, nuuu… Am material de vreo două focuri mici de tabără pentru copii de grădi. Sau de o apocalipsă pentru furnici. Dar să revenim. 

Se pare că modul în care am montat țepii a provocat o eroare de software în creierul (miniscul) al porumbeilor. În locul cu pricina (creierul sau acoperișul, alegeți voi) nu există destul spațiu ca s-o pună de un cuib, dar există suficient cât să fie motivați să adune bețe.

Porumbelul este o mostră de atitudine pozitivă combinată cu lipsa totală de analiză a propriilor acțiuni. Punem crenguța asta aici, din nou, că poate, de data asta, nu mai cade. A căzut de 357 de ori, dar cine știe! Oops, a căzut din nou, dar nu-i nimic! Uite-o acolo jos, o luăm din nou și… ați ghicit!

Mă întreb dacă există undeva vreun guru al porumbeilor, de care zburătoarele ascultă orbește. Vedeți, de aceea, noi, oamenii, suntem o specie superioară. Pentru că noi n-am face niciodată așa ceva!

Na, că mi-a scăpat porumbelul! Din nou…

Delir de iarnă, în martie

Cine sunteți voi, prietenii mei de pe Facebook, care ieri, când a dat ninsoarea asta la Brasov, ați început să postați entuziasmați : „Ia uite ce frumos, a revenit iarna în martie!”? Ridicați mânuța, să vă vedem!

Desigur, locuiesc de suficient timp la Brașov ca să știu că nici în aprilie nu poți să te marchezi sigur „safe from iarnă”, dar să te bucuri…? Băă, îngheață măinile, derapează roțile, doare spatele de la dat zăpada, alea-alea! A trebuit să scot lopata de unde o ascunsesem să n-o mai văd, să pun ghetele alea groase când de-abia mă dădusem la tricou! Și voi, nimic, happy pe câmpie, cu zapada care vă mângâie tandru gleznele….

Hai să vă iau altfel. Mor frunzulițele pe copăcei, degeră ghioceii, natura se bagă la loc sub piatra unde a dărdâit de frig toată iarna și voi? Voi de ce aveți zâmbetul ăla pe toată fața? Nu vă pasă de ghiocei? Nu vă e milă de mugurași? 

Știu, sunteți din ăia care la jumatea lui octombrie puneți postări cu sezonul de ski de anul trecut și scrieți „Vinee, vineee!” Vă cunosc, sunteți cei care dați share la vorbe de înțelepciune precum: „nu există vreme rea, doar echipament necorespunzător!”. 

Îmi sunteți dragi, să știți! Am fost și eu ca voi, dar din liceu am mai crescut. M-am boșorogit, de fapt. De-abia aștept vara, să uit de zăpezică și să mă coc de cald. Promit să am echipament corespunzător: pantaloni scurți și tricou. A, și un pahar de ceva rece în mână, ca să-mi aduc aminte de ziua de azi.

O explicație necesară

Am scris ieri niște clickbait care avea legătură cu o cheie de filtru (auto).

Se pune întrebarea de ce am cheie de filtru daca nu sunt mecanic auto. Ei bine, am luat-o ca să desfac un filtru de impurităti de la centrala termică, deoarece nu sunt nici instalator. 

Pe acelasi principiu, mai am acasă cazma deși nu sap niciodata, dar o folosesc de câteva ori pe an ca să sparg gheata de pe șina de la poarta culisanta. Ați ghicit, nu sunt nici grădinar, nici expert în porți.

Să știți, însă, că sunt un om normal. Am o bicicletă eliptică pe care o folosesc pe post de suport de haine, ca toată lumea. Și o pungă cu pungi, în care am câteva pungi speciale, de care nu mă ating niciodată. 

Am un sertar cu cabluri de la device-uri care nu mai există, și o cutie de carton plină cu chestii de care s-ar putea să am nevoie într-o zi. Nu de alta, dar fără cheia de filtru mi-ar fi murit copiii de foame. 

PS: Să știți că bicicleta eliptică e de vânzare. Am decis să-mi arunc pur și simplu hainele pe fotoliu, ca tot omul. 

De la o vârstă, am probleme

N-am putut, fraților! Sigur, după o vreme nu mai poți cum puteai, dar nu credeam să se ajungă până aici…

Inițial am crezut că o să meargă fără probleme. E adevărat, nu fac asta atât de des precum mi-aș dori, dar am pretenția că știu cum se face. De-aia am fost surprins că nu mergea. 

M-am încordat, am încercat să schimb unghiul, s-o fac altfel, dar degeaba. Mi-a trecut prin cap inclusiv să caut un tutorial pe youtube, dar nu cred că aș fi găsit ce căutam. Și, sincer, mi-era un pic jenă să caut așa ceva. Știți cum e, te țin ăștia minte și după, nu mai scapi de reclame. Și n-aveam chef să mi se amintească la nesfârșit de propria mea incompetență.

În cele din urmă, când aproape mă resemnasem, mi-am adus aminte. Undeva, într-o cutie, în garaj, aveam o cheie metalică de la Lidl. Din aia pentru desfăcut filtrul de ulei. A mers de minune. Am reușit, spre fericirea întregii familii, să desfac capacul de la borcanul de Nutella.

Tinerețea e un hanorac alb

În 2024 fii-miu mi-a purtat cel puțin o dată una sau mai multe din următoarele: cămașa , hanoracul, pantofii, șosetele, geaca, sacoul, mănușile, tricoul, sandalele. Spre ușurarea tuturor, țin să menționez că posed multiple articole din fiecare categorie.

Faptul că am devenit un fel de furnizor de textile pentru familia apropiată mă umple de bucurie, precum și de sentimentul abisal al propriei decăderi. Mă consolez cu gândul că lui, la 15 ani, îi vin hainele mele de la aproape 49, ceea ce pare să fie de bine pentru amândoi. De fapt, dacă stau să mă gândesc, mie la 49 îmi vin hainele lui de la 15. Adică hainele mele, pe care le poartă el, dar îmi vin și mie. 

Ce voiam să vă zic e că azi am hotărât să mă răzbun, așa că îi port hanoracul alb. El a luat geaca mea portocalie și a uitat hanoracul în portbagaj. Când l-a văzut, l-a vrut soră-sa, că și ei în vine. Mai  baggy fit, așa, dar îi vine. Nu i l-am dat, că de la ea nu pot să port nimic. 

Îmi vine bine hanoracul lui. De fapt, i l-am luat pentru că îmi uitasem geaca acasă. Am aproape 49, dar uit ca la 15 ani. Sunt tânăr, doamnă, tânăr!

Cum știi că ai îmbătrânit încă puțin

În vacanța asta am stat două nopți la unul din hotelurile de la Portaventura. Plin. Bă băieți, dar plin așa cum s-a umplut pajiștea de la Rovine când s-a supărat sultanul. Doar că acum era plin de familii de francezi și englezi. Autocare pline de băieți ei fete de școală generală, scăpați (din mână) în vacanță. O cruciadă a distracției copiilor de vârste medii, mici și foarte mici. 

Mi-am adus aminte de plecările noastre în familie, de acum câțiva ani, când copiii se trezeau în mijlocul nopții, plângeau de foame, de sete, de pipi, de orice. Când alergau necontrolat pe holuri, scăpau lucruri pe jos, țipau de durere, de entuziasm. Când căram după noi pătuț și căruț. Și păpuși, și minge și pietre și crengi găsite prin parcuri. Când copiii se certau pe o bucată de plastic găsită pe jos, sau pe ultima gură de ceva bun. 

Mi-am adus aminte de toate astea nu pentru că am vrut. Când ai copii (pre)adolescenți, începi să uiți cele de mai sus. Fac singuri pipi, slavă cerului, mănâncă (și singuri) porcării prin oraș, jucării nu mai vor, că au telefoane. Și dorm în paturi de oameni mari, până foarte târziu. Dacă au cum.

Aici, la hotelul de la parcul de distracții, nu prea au cum. Haosul începe de pe la șapte dimineața Cu trântit de uși, alergat pe scări, țipat după prieteni și după familie. Și cu ceva care sună ca un fel de biliard cu oameni în loc de bile, jucat pe holul de hotel. Sună ca și cum capetele unor copii de clasa a treia se izbesc aleatoriu de pereți. Se râde mult. Se plânge tare.

Mă uit la copiii ăștia care aleargă și țipă peste tot și mă întreb.  Nu puteau și ei să stea ca adolescenții, în liniște, trântiți pe jos lângă lift cu telefoanele lipite de moacă? Sau să bea ceva, pe ascuns, la piscină? Să se plictisească în stil mare și să vorbească între ei cu niște cuvinte pe care muritorii de rând nu le înțeleg mai deloc?  

Mă uit la copiii ăștia mai mici și îmi dau seama că am mai îmbătrânit un pic. De undeva, dintr-un colțișor, ceva din mine îmi face semn să nu mă grăbesc prea tare. 

Autogara

Dacă zbori cu low-cost-ul de pe Otopeni sunt șanse mari să ajungi și tu la autogară. Cum altfel aș putea să numesc hala aia în care tocmai am intrat și care arată ca o mare sală de așteptare în care nu ai deloc senzația că urmează să zbori undeva. 

Când am trecut de securitate am luat-o la dreapta și am zâmbit superior la doi bătrânei care își târau bagajele în sens opus. „Ia uite-i și p-ăștia, se întorc! Unde naiba se întorc?”. Fix ca în viața, aveam să descopăr foarte repede că bătrâneii aveau dreptate și că eu eram un fraier arogant. Poarta mea era în direcția în care mergeau bătrâneii. Așa cum e poarta tututor în viață. 

Mă întorc și ajung în „autogară”. Pe o latură a sălii sunt porțile de îmbarcare, una după alta, precum casele de la supermarket. Dincolo de geam, în dreptul porților opresc autobuzele. 

Porțile sunt așa de apropiate că un singur autobuz ceva mai lung ar putea culege toți pasagerii. Îmi și imaginez cum pe fiecare ușă ar scrie destinația: „Pescara”, „Palermo” „Viena”. Te sui în dreptul ușii tale și autobuzul miriapod dă o singură tura și te scuipă în dreptul avionului potrivit. Noroc că n-au cum să decoleze toate la aceeși oră.

„Autogara” are și magazine, dar mai low-cost, așa. Micuțe, pe marginea sălii. Pare să aibă o singură toaletă pentru multe sute de persoane. Ca de obicei, e coadă la femei și la bărbați e liber. Nu înțeleg de ce nu se pun în toaleta pentru femei de două ori mai multe cabine decât cea de bărbați, așa ar fi normal. 

Găsim cu greu două scaune libere. Locuri ar fi, dar oamenii sunt îndrăgostiți de bagajul lor, pe care îl tratează ca pe un membru de familie. E plin pe scaune de „om, bagaj”, ”om, bagaj, bagaj, om”. 

Se ridică un om, își ia bagajul de pe scaunul de lângă și ne așezăm. Aproape ne așezăm, de fapt. Eu rămân în picioare, să curăț scaunul pe care erau niște șervețele murdare și resturi de ambalaj de plastic de la niște biscuiți. Bagajului îi fusese foame, și omul l-a hrănit. Sau invers, nu e clar. 

Ce e clar e că nimic nu se compară cu foamea într-o autogară. Mai ales într-o autogară de lux, așa cum e aeroportul ăsta al nostru, unde un sandwich costă cât un fel de mâncare în centrul unui oraș turistic. Nu-i nimic, există salam peste tot. Nu doar teoretic, el chiar există, aruncat de cineva pe jos, în spatele scaunului meu. Nu o felie, ci întreg capătul unui salam care a fost cumva consumat de un om, în foamea lui pentru o viață mai bună. Nu-mi găsesc locul în sala asta, între cele două bucăți de salam. Una în sandwich-ul de lux, alta în spatele meu, pe jos. Autogara contrastelor. 

Începe îmbarcarea și lumea se bulucește la poartă, ca de obicei. Oamenii se agită, încearcă să se bage în față. Se grăbesc să ajungă primii în autobuzul din care se vor da jos ultimii, după cei pe care s-au străduit să-i depășească. Ieșim din sala de așteptare, dar nu plecăm niciodată din ea. Ne ducem, fiecare, autogara cu noi.

Ce n-o să mai poți mânca niciodată?

Ați mâncat (sau băut) ceva la un moment dat în viață de care v-a fost imposibil să vă mai atingeți dup-aia?

Hai că încep eu: conservele tip „luncheon meat” chinezești pe care le-am avut cu mine în Retezat în 1994. Pentru cine nu știe, luncheon meat-ul chinezesc era un fel de carne presată, băgată în conserve. Urme de animal, printre care și posibile fragmente de carne și grăsime, care se injectează bine cu produse atent selecționate de industria chimică. Iese un amestec aproape solid, care se bagă într-o cutie de tablă, cu un pic de zeamă, spre deliciul consumatorului.

Ei bine, așa ceva nu-mi lipsea din rucsac. Era un fel de garanție a supraviețuirii, după ce se terminau delicatesele precum cașcavalul și cârnăciorii. Și întotdeauna se terminau. 

Oricum, la 18 ani, stomacul meu digera orice, sau așa credeam eu. Până în ziua în care am ajuns la corturi după o tură de vreo 8 ore, nu mai știu dacă fusese spre Peleaga sau spre Judele. Eram campați la Bucura, unde ce ai în traistă aia mănânci. Cu o zi în urmă mâncasem pateu (ieftin) și o supă la plic în care cineva topise bucăți de cașcaval, care mai mult se lipiseră de oală. 

Am hotărât să dăm atacul la carnea din conservă, nu de alta dar eu unul chiar eram leșinat de foame. Mai mâncasem luncheon meat, dar de data asta am înghțit-o cam pe nemestecate, ca un cățel flămând. Așteptam efectul ăla de fast charging, când vezi cum bateriile ți se duc înapoi la 50% în câteva minute. Ei bine, tot ce am simțit a fost un bolovan în stomac, urmat de un rău îngrozitor. 

Am eliminat cu greu nenorocirea din sistem, fix pe unde a intrat. A fost spectacol, cu multe bis-uri. Prietenii mei n-aveau absolut nimic, semn că luncheon meat-ul a avut ceva doar cu mine. Am luat-o personal și am divorțat pe loc de conserva vieții mele. Cât oi trăi, n-am să mai pot vedea așa ceva în fața mea. Și astăzi scriu aceste cuvinte cu o ușoară senzație de greață.

Acum, chiar sunt curios- aveți și voi o poveste ca a mea?

Costel, de pe altă planetă

E ora 17:57. Costel dă la o parte scândura pe care tocmai o desprinsese de pe perete și se uită lung la butonul roșu. De dimineață primise mesajul de la Inteligența Supremă și de atunci nu mai avea liniște. Nu se putea gândi decât la Maria. 

Între noi fie vorba, Inteligența Supremă începuse să-l cam enerveze, mai ales de când îl trezea la prima oră cu instrucțiuni. E aiurea să te pomenești cu o voce în creier la cinci dimineața, mai ales când tu ai pus ceasul pentru cinci jumate. 

Însă Costel nu avea de ales. Îndeplinea fără ezitare sarcinile primite și o făcea impecabil. Așa se explică prezența butonului roșu din beciul în care Maria ținea cutiile cu fotografii vechi și Costel sculele și câteva sticle cu vin. 

Costel fusese construit pentru a-și atinge scopurile. Mai bine zis, pentru a executa planul Inteligenței Supreme. Ca să nu bată la ochi, Costel arăta și se purta ca un bărbat absolut comun. Tot ca să nu bată la ochi, fusese programat cu emoții și sentimente. De-aia Costel o iubea pe Maria. Și se uita lung la butonul roșu.

La Transmițătorul Intergalactic din beci, Costel lucrase ani de zile, pe ascuns. Inteligența supremă îi spunea ce să facă. Uneori îl trimitea la magazinele de bricolaj sau de electronice, de unde venea acasă cu câte-o piesă care nu părea să-i folosească la ceva. Maria se uita lung la el, dar nu punea întrebări. Avea Costel ciudățeniile lui, dar ei îi era suficient că o iubea. 

Nu era clar de ce o Inteligență așa de avansată considerase că e nevoie de un buton roșu, de plastic, în spatele raftului din beci. De-a lungul timpului, Inteligența Supremă îi trimisese lui Costel, prin curier, tot felul de cutiuțe, plăci și cabluri din care el ansamblase Transmițătorul. Nu punea întrebări despre cutii, cu atât mai puțin despre butonul de plastic.

Pe Maria o știa de când erau mici. Bebelușul Costel fusese lăsat de Inteligența Supremă în poarta unei case de copii. Acolo a întâlnit-o pe Maria, gângurea în pătuțul vecin. Două familii au venit la casa de copii la scurt timp după apariția lui Costel pe prag. Erau prieteni și locuiau în același cartier. O familie a adoptat-o pe Maria. Cealaltă, pe Costel. 

Știuse mereu, fără să i se explice, care era scopul lui pe Pământ. Nu înțelegea exact ce rol are  fiecare din chestiile pe care le montase după peretele fals din beci, dar un lucru era sigur. Inteligența Supremă îi vorbea direct lui, și asta nu era puțin lucru. Curând, va face ceea ce trebuie. Va apăsa butonul roșu și își va salva rasa de la dispariție. Astăzi, la ora 18:00 fix, a unui loc de pe această planetă. 

Pe Maria o iubea cu disperarea cu care iubește singurul extraterestru de pe Pământ căruia i-a fost dat să aibă sentimente. Când aveau amândoi patru ani, i-a iubit cârlionții și râsul ei ca un clopoțel. Mai târziu, i-a iubit mersul. Mergeau împreună de la școală spre casă și el îi căra ghiozdanul deși ea îi spunea că poate să-l ducă singură. El insista să-l care, ca să obosească si să se oprească pe câte-o bordură. Și drumul până acasă să dureze mai mult. Apoi, i-a iubit ochii. Ochii ei albaștri, în care s-a pierdut, la 15 ani, când ea l-a luat de mână, ca din întâmplare. O iubea și azi pe Maria ca în ziua în care devenise Maria lui. O ceruse de soție într-un câmp de floarea soarelui, când a simțit că-i iubește sufletul. 

Primise mesajul. Proiectul trebuia dus la bun sfârșit. Inteligența Supremă îl trezise din somn și atunci aflase TOT planul. Transmițătorul din beci va trimite un semnal care va arunca în aer planetele locuite de Inamic. Rasa lui Costel va scăpa de marele său dușman și va domina în sfârșit Universul, iar el va fi extras de pe Pământ și se va întoarce pe Planeta Mamă. Va fi teleportat în ultima secundă – exploziile și radiația vor ucide toată viața aici, pe Pământ. Victime colaterale. Maria o să moară aici. A întrebat, a urlat, dar nici măcar Inteligența Supremă nu o putea salva pe Maria. El o să apese butonul roșu. E 17: 59. 

Atinge butonul cu degetele. Aude vocea Mariei din casă. Fredonează cântecul ei, cântecul lor. Costel închide ochii și, în zece secunde, trece prin el o viață, într-un cântec. E ora 18:00. Acum știe ce vrea cu adevărat. Ridică cu grijă mâna de pe buton, se întoarce și o ia la fugă pe scări în sus: „Maria! Maria!”

Vocea ei nu se mai aude. Costel se împiedică și se izbește de perete. I se taie răsuflarea. O strigă, o caută pe Maria. Pe pat, o hârtie cu scrisul ei: „îmi pare rău. Te-am iubit”. Ușa dulapului e deschisă, rochiile ei, căzute pe jos. Cu hârtia în mână, Costel trage restul de  haine afară din sertarele Mariei, unde el nu umbla niciodată. În fundul dulapului e o gaură. Prin ea, într-o nișă din perete, se vede un buton albastru, ca ochii ei. 

Se face 18:01. Cerul devine alb și totul se transformă în umbre. 

error

V-a plăcut? Dați mai departe! :)

Verified by ExactMetrics